Sunt copil de oras. Am crescut printre blocuri, n-am avut bunici la tara si nici n-am petrecut mult timp in afara orasului. Sunt un "copil crescut cu cheia de gat", dar in cazul meu nu s-a aplicat chestia asta. Adica ideea a existat, dar n-a fost aplicata exact asa. In principal, pentru ca eu sunt prea imprastiata si ori le pierdeam ori se tot agatau prin garduri si copaci . Plus ca zanganeau prea tare cand jucam pititea si ma dadeau de gol. Asta daca le tineam deasupra hainelor. Daca le tineam pe dedesubt, erau tot felul de alte inconveniente...
Ma gandesc cateodata ca poate am petrecut totusi prea mult timp printre betoane.
Toata copilaria mi-am dorit un alt nume. Voiam sa-l schimb. Mai ales al doilea prenume. Imi faceam planuri marete ca atunci cand o sa fac, intr-un final, 18 ani, sa-mi schimb ambele prenume
Si pe urma m-am indragostit. Fulgerator si fara speranta, ca toate iubirile de la 15 ani. Si, din nou ca toate iubirile de la 15 ani, nu prea vorbeam cu... obiectul afectiunii mele decat rar si atunci eram tremuranda si imbujorata, zambind fara motiv si nefiind in stare sa exprim verbal toate conversatiile alea pe care le purtam cu el imaginar. Am fost timida, poate am uitat sa precizez, atat de timida incat in clasele primare,la serbari, in loc sa-mi spun poezia invatata pe de rost, ma busea plansul. In fine, intr-una dintre aceste minunate... conversatii cu el, mi-a zis, usor soptit, cu o voce joasa, pe care n-am s-o uit niciodata, ca numele meu i se pare cel mai frumos nume. Frumos, da, a folosit cuvantul asta pentru numele care pe mine ma infuriase si ma obsedase ani la rand. Iar insensibila de mine,a crezut ca face misto si i-am dat papucii. Deh, iubirile de la 15 ani iti marcheaza viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu