Imi plac povestile de iubire.Nu alea de la televizor.Sau din carti.Povestile reale.Imi place sa vad oameni indragostiti.Nu de ideea de a fi indragostit.Imi place sa vad ca oamenii mai pot iubi şi ca totul nu se rezuma doar la sex.Imi place sa aflu ca oamenii pot ramane prieteni şi dupa ce iubirea s-a stins.Sau au omorat-o ei.După caz.Nu cred in iubirea la distanţa.Nu zic, poate exista, dar eu nu cred.Cum nu cred nici ca exista iubiri imposibile.Doar daca-s neimpartasite.Altfel...nu vad imposibilul.Ma enervez cand vad ca oamenii sunt superficiali.
Uneori nu ma intereseaza ce se întâmpla in jurul meu atata timp cat nu ma afecteaza.Cand nu are legătură cu familia mea, cu prietenii şi amicii mei, cu alte persoane de care-mi pasă. Voi fi considerată egoistă şi chiar mi s-a reproşat de nenumărate ori asta, însă am încercat să pun un zid în jurul meu. Uneori doar în momentele în care simţeam pericol, alteori fără vreun motiv anume. Din laşitate, din comoditate, din prostie. Luate pe rând sau toate la un loc. Pe de altă parte, nu mi-a plăcut niciodată să cedez. Nici în momentele în care mă contrazic cu cineva (şi de obicei o fac doar când n-am urmă de îndoială), nici într-o relaţie sortită clar eşecului. Dar fuga mea, chiar şi atunci când e ascunsă în spatele unui argument solid, nu este decât un alt fel de „a ceda”. Dar până la urmă, dacă stau să mă gândesc bine, am cedat când a trebuit s-o fac. Când simţeam că nimic nu mai poate fi salvat, când nu mai exista respect, când nu mai exista motivaţie, când greşelile erau prea multe pentru a mai putea fi îndreptate sau măcar recunoscute, când mai aveam un pas până la limita admisă. Oare doza mea de egoism a depăşit limitele normale, oare e bine sau nu să fii egoist, oare egoismul meu exagerat a afectat în vreun fel pe cineva şi oare de ce naiba îmi pun acum toate aceste întrebări?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu